Sexualitatea este atributul esential al lumii animale, “datoria si obligatia” pe care aceasta o are pe “altarul” supravietuirii. Prin extensie de sens, ca mecanisme si semnificatie, sexualitatea poate fi considerata ca o caracteristica a viului, organicului (in ansamblul sau).

Procesul este secventiat filogenetic de miscari, pasi, transformari, acumulari si salturi, punctul culminant fiind aparitia OMULUI. Privit in sensul evolutiei, acesta reprezinta  punctul culminant al adaptarii, o “perfectiune” in ceea ce priveste complexitatea sistemelor si mecanismelor de interactiune cu mediul.

Surpriza neplacuta (sau poate numai una dintre ele) o constituie momentul in care ne orientam spre sexualitatea umana. Surpriza pentru ca sexualitatea umana plateste tribut tocmai acestei evolutii spre perfectiune, ramanand  dramatic in urma complexitatii evolutiei. Sexualitatea umana este, la randul ei, atat de complexa, atat de plurifactoriala incat “randamentul” ei ajunge sa fie departe de ceea ce ne-am astepta sa fie.

Din multitudinea de vectori incriminati, cei psihici par a incurca cel mai mult ecuatia. Aparut ca interfata intre presiunea biologicului si cea a socialului, aparatul psihic uman trebuie sa “inventeze” noi cai de satisfacere a pulsiunilor, cai care sa tina cont atat de necesitatea de descarcare a tensiunii create de instinct (instinctul = pulsiune atunci cand traverseaza complexitatea aparatului psihic uman), cat si de rigorile impuse de social asupra acestor forme de descarcare.

Omul este singurul animal care practica sexul “de placere”, aleator, conjunctural si in orice caz in afara perioadelor de “rut”.

Pedeapsa, sau plata, pentru aceasta placere interzisa de biologie este probabil platita prin usurinta cu care sexualitatea devine disfunctionala. Factorii acestei virtuale disfunctionalitati sunt si ei din categorii multiple. Putem vorbi de factori obiectivi, factori in care matricele obiective de functionare sunt primordiale (anatomice, filozofice, socio-culturale, etc). Sexualitatea fiind o activitate desfasurata in cuplu, implica o pozitionare diferita a partenerilor, in functie de reperele anatomo-fiziologice, dar si in functie de asumarea subiectiva a implicatiilor socio-culturale ale acestor diferente (putand vorbi aici despre rol si statut).

Ceea ce se asteapta de la un barbat (din partea socialului, culturii si implicit din partea barbatului) este diferit de ceea ce se asteapta de la o femeie. Şi acest fapt nu face decat sa mareasca “prapastia” creata de diferentele dintre cei doi. Intervin deci o serie de factori subiectivi, factori ce fac ca intalnirea celor doi sa nu mai fie o matrice universala, ci mai degraba o rezolvare individuala, dinamica si cu multe “improvizatii” in absenta unei retete standard.
Disfunctionalitatea devine mai degraba (in aceste conditii) atributul cel mai comun al sexualitatii, imperativul fiind mai degraba acela de reducere a ei, de “acordare in cuplu”, decat acela de pastrare a unei functionalitati normale si eficiente (mai degraba deziderat decat realitate cunoscuta).

Toate aceste considerente (ca si multe altele, neamintite, dar reale) ne fac sa discutam, la om, despre PSIHOSEXUALITATE.

Complexitatea acestui enunt face ca, implicit, abordarea conceptului sa nu poata fi inteleasa decat intr-o viziune pluridisciplinara, prin care, cu cat unghiurile de vedere sunt mai multe (urologi, cardiologi, endocrinologi, diabetologi, psihologi, psihoterapeuti, sociologi, etc) cu atat imaginea fenomenului este mai aproape de real.

Constructia acestei echipe trebuie sa tina cont de particularitatile fiecarei discipline in parte (ca mijloace, orientari, deschideri, etc) dar si de gradul de liberatate al acestora de a incorpora puncte de vedere din alte domenii. Numai asa vom putea vorbi autentic despre o “abordare respectuoasa si pozitiva“ a sexualitatii.

Psiholog Dr. Augustin Cambosie
Presedintele A.M.S.R. VIII