IN CURSUL LUNII IUNIE, Europa a fost martora paradelor gay, privite cu mai multa sau mai putina indiferenta, de la vest la est. Aceste actiuni de afirmare ale minoritatilor sexuale pot parea stridente in ochii majoritatii si, de aceea, necesita o mai atenta examinare. Iar pentru ca subiectul are legatura cu medicina, trebuie sa-l privim si din acest punct de vedere.

In antichitatea greaca si romana nu a existat "homosexualitate". Cuvantul in sine a aparut abia in anul 1869. Nici grecii si nici romanii n-au facut niciodata distinctie intre homosexualitate si heterosexualitate. Ei faceau distinctie intre activitate si pasivitate in relatia sexuala, opunand, pur si simplu, falusul tuturor orificiilor. Pederastia greaca era un rit de initiere sociala prin intermediul caruia sperma adultului transmitea virilitate copilului. Cuvantul grec pentru sodomie, eispein, se traduce prin latinescul inspirare. Iubitul se supunea inspiratorului, de regula, un individ mai in varsta, si, in schimb, dobandea de la acesta tehnica vanatorii si capata cultura (cuprinse amandoua in arta razboiului). La Atena, prostituarea masculina a adultilor avea drept consecinta pierderea drepturilor civice, iar un homosexual pasiv, daca era surprins pe cale de a face politica, era pedepsit cu moartea. La romani, morala sexuala era si mai rigida. Dupa cum spune Seneca: "pasivitatea constituie o crima pentru un barbat nascut liber, pentru un sclav este o datorie absoluta, iar pentru un libert este un serviciu pe care are datoria sa-l faca stapanului sau". Deci, modelul sexualitatii romane era dominatio dominus asupra celuilalt.

Am tinut sa amintesc aceste fapte istorice pentru ca principalul argument al homosexualilor in promovarea drepturilor lor este ca ei ar fi predestinati genetic. Ori in realitate nu este de loc asa. Orientarea sexuala nu este o chestiune transabila in alb si negru, ci este un continuum cu diverse nuante de gri in care atat genele, cat si mediul determina optiunea finala a individului. Din pacate, miscarea de afirmare a drepturilor homosexualilor nu face referire la datele stiintei, ci la "sexualitate ca stil de viata", care justifica orice stil de viata asa cum "valoarea" justifica orice opinie. Cum stilurilor de viata le sunt acordate drepturi, apararea lor si, deci, a homosexualitatii este o cauza morala. Sexul nu mai este o activitate privata, ci o cauza ce trebuie aparata politic de atacurile conservatorilor militanti. Opinia publica poate fi castigata mai usor daca i se induce credinta ca te nasti homosexual la fel cum te nasti alb sau negru si ca nu ai nicio optiune si, deci, nici o responsabilitate. Din pacate pentru militantii ambelor tabere, lucrurile sunt mai complicate, iar homosexualii, macar unii dintre ei, chiar au o optiune.

Pana in urma cu o generatie, prejudecatile impotriva homosexualitatii erau prezente chiar si in randul psihiatrilor, care o considerau o tulburare psihologica asemanatoare unei boli. In editia din 1968 a "Manualului pentru diagnosticul si statistica tulburarilor mentale" (DSM), homosexualitatea aparea in sectiunea privind deviatiile sexuale ca exemplu de aberatie in care interesul sexual "este directionat in primul rand catre obiecte altele decat persoanele de sex opus". Satui sa fie priviti ca niste nebuni sau rebuturi ale naturii, homosexualii s-au revoltat dupa un raid al politiei new-yorkeze la barul Stonewall Inn din Greenwich Village, unul din locurile lor de intalnire. Timp de 5 zile, homosexuali si militanti pentru tot felul de cauze s-au adunat in acel loc si au protestat impotriva discriminarii. Aceste proteste au dus la o mai larga acceptare culturala a homosexualitatii in societatea americana.

Drept urmare, in 1973, Comitetul de nomenclatura al Asociatiei Psihiatrice Americane (APA), la propunerea lui Robert L. Spitzer de la Universitatea Columbia, a recomandat ca termenul "homosexualitate" sa dispara din urmatoarea editie a DSM. Ceea ce s-a si intamplat. Cu toate acestea, consultarea prin vot a membrilor APA a aratat ca 37% dintre psihiatrii practicieni s-au opus schimbarii si i-au acuzat pe membrii Comitetului ca "au sacrificat principiile stiintifice in slujba drepturilor civile", adica au cedat la presiunea militantilor. Modelul psihopatologic prevalent la acea data era ca in perioada copilariei apare o perturbare a legaturii care se dezvolta in mod normal intre tata si fiu. Fie tatal este absent cea mai mare parte a timpului, fie mama este dominatoare si supraocrotitoare. Aceasta presupune ca se poate pune la punct o terapie reparatorie. In ciuda unor date anecdotice, nu exista dovezi stiintifice pentru sustinerea acestei teorii. Desigur, unii homosexuali au relatii proaste cu tatii lor, dar nu acestea i-au facut sa devina homosexuali, ci mai degraba tatii lor i-au respins pentru ca i-au simtit efeminati. Desi cabinetele psihiatrilor si ale psihologilor sunt inca asaltate de barbati deprimati, anxiosi sau nefericiti din cauza tendintelor homosexuale, se pare ca terapiile reparatorii au o eficienta slaba si doar ocazionala, dupa cum au demonstrat Ariel Shidlo si Michael Schroder in 2002, e drept insa ca pe un lot mic de pacienti.

In anul 2003, a aparut un studiu important in "Archives of Sexual Behavior", condus de acelasi Spitzer din Comitetul de nomenclatura din 1973. El a chestionat 200 de barbati si femei care se considerau homosexuali, dar care au trait ca heterosexuali cel putin 5 ani. Multi dintre ei urmasera diverse terapii de reorientare. In afara de a descoperi daca aceste terapii sunt eficiente, Spitzer a vrut sa mai afle si cat de radical isi pot ei modifica orientarea sexuala. Surpriza a fost ca majoritatea subiectilor traisera mai mult de 10 ani ca heterosexuali si, in plus, li se schimbasera atractia sexuala, fanteziile erotice si dorinta, in concordanta cu heterosexualitatea. Schimbarile erau clare la ambele sexe. Din erou al stangii contestatare, Spitzer a devenit erou al dreptei conservatoare! Pentru ca raspunsul psihiatriei nu a fost transant, toata lumea si-a intors fata spre genetica. S-au pus doua intrebari: 1) Joaca genele vreun rol in orientarea sexuala? 2) Daca da, creeaza ele doua tipuri distincte de orientare homo- si heterosexuala sau un continuum al acestor orientari?

Desi nu exista rezultate clare cum vrea lumea, studiile pe gemeni crescuti impreuna si gemeni crescuti separat arata ca, in ceea ce ii priveste pe barbati, cu cat au mai multe gene comune cu o ruda homosexuala, cu atat este mai probabil sa ajunga homosexuali. Uneori, ca in cazul culorii ochilor, genele creeaza caracteristici distincte. Dar aceasta este mai degraba exceptia. Pentru majoritatea caracteristicilor fizice precum inaltimea sau marimea craniului, regula este continuitatea. In timp ce majoritatea crede ca "homo" si "hetero" sunt caracteristici distincte, dovezile sunt impotriva. Acest fapt are implicatii importante in intelegerea controverselor ce inconjoara homosexualitatea.

Inca din 1940, cand biologul Alfred Kinsey si-a publicat raportul privind practicile sexuale in America, era clar ca oamenii "nu reprezinta doua populatii distincte, heterosexuali si homosexuali...Lumea vie este un continuum in fiecare si in toate aspectele sale". Declaratia recenta de pozitie a Academiei Americane de Pediatrie mentioneaza clar ca "orientarea sexuala se situeaza de-a lungul unui continuum". Deci, atractia sexuala nu este o chestiune de alb sau negru, iar etichete precum "homo" sau "hetero" nu pot ilustra complexitatea situatiei. Este evident ca din motive biologic-evolutioniste majoritatea prefera parteneri de sex opus pentru ca astfel se nasc copii si omenirea propaseste. Totusi, intre 3 si 7% din populatie sunt atrasi exclusiv de membrii de acelasi sex, iar multi altii se afla pe la mijloc, intre cele doua orientari extreme. Daca mostenirea genetica te plaseaza la capatul hetero al continuumului orientarii sexuale, este evident ca nu vei deveni niciodata homo. Daca genele te plaseaza la capatul homo al aceleasi scale, este evident ca nu vei deveni niciodata hetero. Dar, daca te afli undeva intre cele doua extreme, este evident ca mediul va avea o influenta majora, mai ales in tinerete. ?i pentru ca societatea favorizeaza relatia hetero este clar ca majoritatea cazurilor vor fi impinse spre heterosexualitate.

Situatia este similara cu cea a dreptacilor si stangacilor. Studiile arata ca genele joaca un rol minor in determinarea mainii ce va fi folosita preponderent. Heritabilitatea – proportia in care o trasatura este determinata de gene – este de 0,32 pentru folosirea mainii fata de 0,84 pentru inaltime si 0,95 pentru perimetrul cranian. Si atunci de ce 90% din populatie este dreptace? Datorita presiunii culturale in acest sens. Influente mai directe sau mai subtile ii fac pe copii sa lucreze mai mult cu mana dreapta, iar flexibilitatea pe care o au in mica copilarie se pierde cu varsta. Desi la maturitate isi pot folosi mana stanga, faptul ca sunt dreptaci este atat de bine intiparit incat oamenilor li se pare foarte dificil sau chiar imposibil sa devina stangaci. Studii facute in Anglia si Statele Unite sugereaza ca heritabilitatea homosexualitatii se situeaza intre 0,25 si 0,50 pentru barbati si intr-o proportie ceva mai scazuta pentru femei. In acest caz, se ridica o intrebare interesanta: daca copiii ar fi crescuti intr-o societate perfect neutra in privinta orientarii sexuale, ce orientare sexuala vor manifesta la maturitate? Probabil ca nu vor fi jumatate homosexuali, dar in orice caz vor fi mai multi decat cei ce se recunosc azi.

In final, ce putem sa le raspundem, in calitate de medici, militantilor duri ai celor doua tabere, hetero si homo? Un lucru foarte simplu: daca sunteti dreptaci incercati sa scrieti si sa mancati cu mana stanga timp de o saptamana (sau invers). Pe urma mai vorbim!

Dr. Sever Cristian OANA - Redactor-şef

A aparut in “Medical Update ” iulie-august 2007